Moldova – cea mai nefericită ţară din lume
08.01.2008.
Va prezint in acest colaj de fragmente din diferite ziare opinia unui jurnalist american despre fericirea Moldovenilor,ctiti si spuneti-mi va rog daca sunteti de acord cu cele expuse mai jos?
Va rog frumos dati-mi un raspuns, vreau sa stiu cit de fericiti sunteti voi…
Eu personal nu sunt de acord cu parerea lui Erik Weiner, dar voi?
Repblica Moldova a obţinut un nou titlu nedorit: acela de cea mai nefericită ţară din lume, anunţă oficiosul în limba engleză al separatiştilor din Transnistria, Tiraspol Times. Publicaţia face referire la o carte, numită Geografia extazului, publicată de jurnalistul american Eric Weiner.
Jurnalistul afirmă că Moldova, este, pe de o parte, cea mai săracă ţară a Europei. Pe de alta, moldovenii au avut odinioară mândria de a fi parte a Imperiului Sovietic, însă acum ei au sentimentul că nu mai aparţin nimănui, a declarat Eric Weiner. Autor: Claudiu Pădurean
Sursa: http://www.presa.md/
Recentele proteste din Moldova amintesc de cartea jurnalistului american Eric Weiner, „The Geography of Bliss” (Geografia Supremei Fericiri).
Pornit in cautarea celui mai fericit loc de pe pamant, Weiner a ajuns la concluzia ca moldovenii trebuie sa fie cei mai nefericiti oameni din lume.
Eric Weiner scrie ca viziunea lor superstitioasa despre lume nu e ancorata in nimic altceva decat in pesimismul care planeaza asupra acestui loc trist, Republica Moldova.
Moldovenilor le lipseste un simt puternic al identitatii, mandria nationala si speranta in viitor.
Daca la aceste lucruri adaugam saracia nimicitoare, putem intelege de ce un sfert dintre moldoveni traiesc si muncesc in strainatate, trimitand acasa bani care ajuta tara sa se mentina pe linia de plutire, noteaza publicatia americana, afirma scriitorul.
Presedintele Traian Basescu a declarat ca Romania va oferi moldovenilor o cale rapida individualizata catre cetatenia romana si europeana.
In acelasi timp, Rusia si-a promovat propria politica de acordare de pasapoarte in R.Moldova si Transnistria. Nu este clar cate pasapoarte rusesti au fost emise insa se spune ca ar fi vorba de mai multe mii.
Probleme de identitate
O examinare a istoriei acestui teritoriu incercat explica originile acestei crize de identitate a moldovenilor, pentru care zilele glorioase ale rezistentei lui Stefan cel Mare impotriva turcilor inglobeaza experienta si simbolismul natiunii.
Problemele de identitate ale moldovenilor merg mai departe de geografie si cetatenie, atingand nivelul limbii si, astfel, al constiintei.
In timpul erei sovietice, romana, limba nativa a doua treimi dintre moldoveni, a fost declarata ca fiind limba „moldoveneasca”, iar propagandisti sovietici importanti au creat un dictionar roman-moldovean, unde cuvintele in limba moldoveana erau scrise in alfabetul chirilic.
Chiar si in aceasta situatie, literatura in romana sau „moldoveana” a fost reprimata iar discursul public se desfasura in rusa. Si in ziua de azi, generatia mai varstnica vorbeste o frumoasa rusa fara accent, in timp ce tinerii folosesc romana ca prima limba si engleza ca a doua, desi cei inteligenti recunosc importanta practica a cunoasterii rusei.
Moldova, cea mai nefericită planetă
Andrei Udişteanu
Opinia jurnalistului despre călătoria în Moldova reiese şi din acest fragment din cartea sa, o relatare a unei plimbări cu autobuzul: „Fiecare faţă este îngheţată într-o expresie care pare goală, o expresie pe care am învăţat s-o recunosc ca fiind Privirea Posomorâtă Moldovenească”. Weiner mai sugerează şi că singurul lucru care îi face fericiţi pe moldoveni este necazul altuia.
În urma protestelor din aprilie, fostul şef al misiunii OSCE în Moldova, între 2006-2008, Louis O’Neill, a publicat un articol pe site-ul prestigioasei publicaţii „The Wall Street Journal”, unde aduce aminte de cartea lui Weiner. Acesta sugerează că ar fi totuşi o exagerare catalogarea făcută de jurnalist, însă adaugă: „Prinşi între România şi Ucraina, moldovenilor le lipseşte sentimentul identităţii, al mândriei naţionale şi speranţa pentru viitor. Acestea, adunate cu sărăcia care macină tot, pot explica de ce până la un sfert dintre moldoveni locuiesc şi muncesc peste graniţă, trimiţând acasă banii care ţin ţara asta pe linia de plutire”.
O VIZIUNE DE PESTE PRUT
Când nu-i mai arde casa
, basarabeanul spune că e fericit
Basarabenii privesc cu scepticism studiul care măsoară fericirea şi spun că Moldova nu poate decât să sufere de pe urma etichetei de „cel mai nefericit loc”.
„Moldovenii au două mari handicapuri: sunt creduli şi nu ştiu în ce ţară trăiesc, care le sunt rădăcinile, cine le sunt strămoşii. De aici li se trag toate nenorocirile, «nefericirile» – adevărate, metafizice, profunde. Restul sunt mofturi şi «nefericiri» conjuncturale”, încearcă o descriere a stării de spirit a basarabenilor criticul de artă moldovean Vladimir Bulat.
El răspunde tăios studiilor care plasează Moldova la capătul lumii: „Este o invenţie occidentală, iar metoda de investigaţie, pe care acea lume o aplică realităţilor, total diferite, ale Răsăritului dă, adesea, greş, dacă nu manipulează şi distorsionează de-a dreptul”. Bulat vede cu totul altfel viaţa peste Prut. El a văzut destui basarabeni care nu se pot plânge de lipsuri. „Ţine de însuşi modul lor de a exista, de a primi musafirii, de a-şi pavoaza pereţii cu covoare tip persan, de a umple masa cu toate de-ale gurii”.
Igor Cobileanski, regizor basarabean, vede şi el în studiul străin o doză de superficialitate. Admite însă că moldovenii nu sunt chiar nişte oameni fericiţi. „Mă detaşez să fac o condamnare dură a celor care spun că Moldova e cel mai nefericit loc de pe planetă. Un astfel de studiu face însă şi rău, în aceeaşi măsură în care face bine. Să ne uităm de exemplu dintr-o perspectivă a unui investitor străin. Dacă ar vrea cineva să investească în Moldova, probabil că va fi mult mai reticent dacă va primi un astfel de studiu”, spune regizorul.
Cât despre nefericirea în Mol dova, ea e de multe ori generată de problemele materiale, crede acesta. Experienţa unui văr de-al său pare a fi relevantă pentru a susţine ideea: omul lucrează pe şantier, „la Petersburg”. Voia să facă şi el „ceva agricultură aici”. „Zicea că nu ai cum. E o zonă foarte bizară, e greu. Însă nici el nu e fericit acolo, că îi este dor de casă
. La noi e cam aşa: dacă unui om îi arde casa în fiecare an, în anul în care nu-i mai arde, o să spună că e fericit”.
Acum, după protestele înăbuşi te de la Chişinău, regizorul a remarcat că în Moldova pluteşte dezamăgirea. „Nu e vorba de o stagnare, ci chiar de un regres pe care îl simţim cu toţii. Cei mai nefericiţi sunt intelectualii. Pentru că ei se consumă nu doar prin lucruri materiale, ci şi prin atmosfera din jur”, spune Cobileanski. Şi recunoaşte: el e patriot. Şi devine dureros să audă tot mai des cum prietenii se gândesc să părăsească ţara. „Mulţi dintre noi suntem acum la vârsta când începem să avem copii
şi trebuie să te gândeşti la viitorul lor. Noi încercăm să fim revoluţionari în spirit, dar ei s-ar putea să respire un aer contrafăcut”, conchide Cobileanski.
MESAJ DE PE „PLANETA MOLDOVA”:
A nu avea = o grijă mai puţin
Artistul basarabean Mitoş Micleuşanu, unul dintre fondatorii proiectului umoristic „Planeta Moldova”, vede lucrurile din perspectiva moldoveanului care a scăpat de „sindromul turistului” după venirea în România. Acum spune clar: poate că basarabenii se plâng pe moment, dar în secunda următoare revin, cu umor, la „starea lor de bine”.
Cât de justificat este un studiu care arată că Republica Moldova este printre „cele mai nefericite locuri de pe planetă”?
Probabil, dintr-un punct de vedere occidental, sondajul conţine ingredientele necesare din care să rezulte că moldovenii sunt cel mai nefericit popor, mai ales din perspectiva celei mai sărace ţări din Europa. Dar exteriorizarea imediată a nemulţumirilor poate indica mai puţine probleme decât în cazul unei bravade de genul: „Totul e minunat, sunt fericit”. Basarabenii se vor plânge pe moment, dar în secunda următoare vor reveni la „starea lor de bine” cu umor, bancuri şi un păhăruţ de vin!
Cât de „nefericiţi” vedeţi că sunt basarabenii?
În general, având o viziune „ruso-română” asupra vieţii, sunt mai sinceri şi mai laconici de felul lor, trec uşor peste probleme, nefiind ataşaţi prea mult de bunurile imediate: case, maşini, ţoale, poziţie socială. Basarabeanul este „autosuficient şi împăcat” cu ceea ce este şi ce are. Dacă am, e bine, dacă nu am, tot e bine şi o grijă mai puţin. Basarabenii sunt şi mai puţin puritani decât românii şi spun exact ceea ce simt pe moment. Sinceritatea funcţionează ca un fel de autoterapie. În Occident, este la modă psihoterapia, iar asta ar putea indica faptul că nu sunt în stare să depăşească problemele prin sine.
Cum privesc basarabenii situaţia acum, după evenimentele din Chişinău: sunt încrezători sau sunt dezamăgiţi?
Chiar dacă schimbarea vine mai lent, ea se produce. Nimic nu stagnează. Pentru schimbări majore sunt necesare mişcări majore. Din păcate, fără vărsare de sânge, oamenii nu pot schimba radical nimic. Probabil, în Basarabia încă nu a fost atins punctul de fierbere, atins de români în 1989. Dar chiar şi aşa, cu sacrificii serioase, România nu s-a schimbat decât la suprafaţă, în profunzime însă duhneşte a incompetenţă şi mentalitate proletară. Deci, nici vărsarea de sânge nu asigură tot timpul schimbarea, aşa cum tânjesc masele.
OPINIE DE SCRIITOR
Despre „obsesia «omului alb»”
Scriitorul basarabean Vasile Ernu nu crede în măsurarea fericirii. Mai degrabă, spune acesta, putem măsura cât de săraci sau bogaţi suntem. Astfel, în opinia sa, un astfel de studiu nu face decât „să esenţializeze nişte «concepte» şi să facă comerţ cu diverse clişee împachetate sub ideologia unei pseudoştiinţe”.
„E veşnica obsesie a «omului alb» care se crede civilizat şi consideră că trebuie să cartografieze lumea «barbară» pentru a o civiliza. Trăim într-o cultură în care «răul» şi «binele» nu mai sunt atât de clare. Unii dau bani scumpi ca sa vadă «nefericirea aborigenilor». Occidentalul civilizat se hrăneşte din această «nefericire a barbarilor». De fapt, toată această tipologizare are sens doar în spaţiul occidental, fiindcă toate relaţiile umane «s-au monetizat » şi atunci este foarte uşor să spui ce este fericirea. Pentru lumea arhaică fericirea este nepreţuită, iar pentru lumea modernă fericirea are un preţ”. Scriitorul pune o concluzie clară: Basarabia este un spaţiu ca oricare altul, cu trăsăturile specifice şi cu problemele lui.
„Basarabenii sunt şi ei «nişte» oameni ca mulţi alţii. Nu pot să fac o scală de la 1 la 10 şi să analizez sentimentul nefericirii. Eu mă tem de popoarele care se consideră «prea nefericite », însă cele «prea fericite» mă îngrozesc. Excesul de fericire ţine de idiotism şi de lipsa de reflecţie”, spune Vasile Ernu
Viata e mai frumoasa atunci cind iubesti, viata e mai frumoasa cind in ceruri plutesi.
Pe nori de dragoste pasim, fiorul dragostei simtim.
Mihai Eminescu
Iubind in taina
Iubind în taina am pastrat tacere,
Gindind ca astfel o să-ti placa tie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigatoare visuri de placere.
Dar nu mai pot. A dorului tarie
Cuvinte da duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvapaiere
A celui suflet ce pe al meu stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete
Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi si blonde plete?
Cu o suflare racoresti suspinu-mi,
C-unzimbet faci gindirea să se-mbete.
Fa un sfirsit durerii… vin’ la sinu-mi.
autor: Lilicika Stefanco
In noapte intregului intuneric,
Te caut pe tine cel eteric,
Gindu-mi spre tine grabeste,
Iar,iubirea tot mai mare creste.
Gindul ma chinuie in noapte,
Iar,vocea ta,formate-n soapte,
Sufer__si nu-mi da pace,
Si putin timp imi pare ca sunt veace.
Nu m-am gindit sa fiu in stare,
Sa spun cindva cuvintul mare,
Dar,iata azi_pot ca sa-l rostesc,
Sincer spun eu Te Iubesc!
Si cit de greu mi-ar fi,
Sunt sigura ca te voi iubi,
Nu patimesc,pentru ca iubesc.
Si pentru asta tie ma daruiesc!
Si ne contind cu orce pret,
Voi lupta…eu lucru maret,
Te rog!__sa ma lesi sa-ti fiu alaturi
Ma voi rasplati cu ale tale pacaturi
O carte care mi-a provocat numai dezgust, prin maniera de a împroșca oamenii cu noroi si de ai pune intr-o postura proasta faţă de istorie, oameni celebri ca Alexandru cel Mare, Cleopatra, Ludovic al XIV-lea si alții care au pus temelia istoriei sunt blamați si criticați.
In cartea aceasta sunt scoase în evidenţă toate laturile negative ale unui om, dar tot ce pozitiv ne-au lăsat sa căutam în cărțile de istorie. Dacă dorim sa accentuăm anumite aspecte ar trebui sa remarcăm şi eforturile care au fost depuse…
Eu nu sunt de acord cu nimic cu acei care scriu urât despre persoanele remarcate ale istoriei, de ce?
Deoarece ele au depus tot efortul sa facă lumea mai buna sa însemne progresul în ţara unde au domnit… de ce să amestecăm viața personală şi cea socială… nimeni nu e sfânt, toți am putea sa scriem veșnice romane despre viața noastră personală, dar cineva din noi a întors mersul istoriei din loc, am schimbat cumva viața societății?
Nu, dar ei au făcut-o… Cine suntem noi? niște figurine care am apărut la sfârșit de mileniu si ne dam aere in fata celor care au trăit poate mult mai greu ca noi, care s-au străduit sa ne facă viitorul mai luminos, pe alocuri cu eșecuri pe unde cu succes dar au făcut ceva…
sa evidențiem ceea ce au săvârșit pentru noi, ce lecție am învățat in urma vieții lor pecetluita in cronicele istorice.
Viața e frumoasa azi datorita celor care ne-au precedat…
Buna ziua…
eu sunt Caterina, un copil de 25 de ani care crede cu sfintenie in existenta ta, miros de brad, fulgi imensi de nea ce bat la geam, inginari de colinde, prevestesc venirea ta. As vrea sa te rog ceva, din partea oamenilor care au nevoie de tine…. Stiu ca esti un mos cu inima cit o piine si ca esti bun si intelegator… Avem nevoie de tine, as vrea ca cadou de anul acesta sa fie un aer mai curat, o apa mai potabila, copii fericiti, cu zimbetul pe buze,cu mama si tata alaturi, batrini inconjurati de nepoti, un soare in fiecare zi si o luna in fiecare noapte…
Cer oare atit de mult? e tot ce ne-ar face fericiti pe toti…
Te asteptam Mosule….
Este sarbatoarea sufletului, sarbatoarea oamenilor care vor sa iubeasca, sa spere si sa faca lucruri bune…
Istoria sărbătorii
Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. [8] (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci naşterea, botezul şi primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creştină considerată eretică de către creştinismul canonic) serbau aceeaşi „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” [9]). Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie. [10]
În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii[11]. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane[12].
Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naşterii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus.[10]
Din motive politice, aşa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne[13].
Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni[14]. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară[15]. Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creştin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.
O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos[10].
Triburile nord-europene (germanice) celebrau şi ele, la aceeaşi dată, „Iule”, pentru a comemora „renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”[16]. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII) [17].
Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creştinismului, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum)[18]. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos şi el se naşte! [19].
Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie[20].
Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.
Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături şi măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înţelegem apariţia diferitelor mitologii şi tradiţii culturale. În noaptea solstiţiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineaţa de după solstiţiul de iarnă. De la data solstiţiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstiţiului de iarnă, soarele îşi opreşte coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu îşi modifică poziţia pe orizont. După acest moment soarele îşi începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui şi a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocţiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopţii (dată de care se leagă în creştinism sărbătorirea Paştelui).
Sursa: Wikipedia
„ O postura noua, un fulg, sunt eu, doar pe citeva clipe, zbor, ma invirtesc, privesc lumea de sus…ametesc deja, dar e frumos, sunt iarasi aici…bate vintul prin ghimpii mei fragili, plutesc…
Mă apropii de o frunză să mă odihnesc un pic, în jur începe să se înălbească să nu se deosebească cerul de pământ, haina albă cuprinde toată vederea…
Dar să nu mă distrag să nu uit pentru ce am venit aici… În sfârșit am avut ocazia să mă transform într-un fulg, în sfârșit o să am ocazia să te ating măcar pentru o secundă…
Stau aici pe frunză până ieşi afară… Au trecut două ore, două ore cât două vieţi, am stat şi am privit pământul, casele, copacii, oamenii. O cât îmi era de dor…
A ieşit afară… Îmi iau zborul spre tine, o atingere aşteptată, o iubire neuitată, vin spre tine…
Încet, încet mă aşez pe obrazul ei, un sărut îndelungat, o mângâiere prelinsă de pe obraz spre buze… Pe buze iar îmi voi găsi moartea, o moarte dorită pe buzele fierbinţi şi moi ale iubitei mele.
Alina simţise o atingere cunoscută, deodată îi apăruse înainte imaginea iubitului ei, care numai era lângă ea, era mort …
Murise a doua oară pe buzele ei, aşa cum îşi dorise demult… Fulgul.”
Blogul Jrizzei 